A purta robă este o tradiție ce datează încă din secolul XII în mediul universitar, cam din vremea fondării universităților europene. Pe întreg parcursul acestei perioade, numeroși studenți aveau, pe lângă acest statut, și rolul de membri ai clerului, fie de clerici aspiranți, iar îmbrăcămintea individuală nu era încurajată. În consecință, la început se presupune că nu exista o diferență semnificativă între stilul vestimentar adoptat de titrați și cel abordat de oamenii de rând, exceptând o tendință a membrilor personalului academic și ai clerului de a îmbrăca veșminte simple, insipide.
Pe de altă parte, îmbrăcămintea, în genere, era aleasă din considerente practice. Pe când erau întemeiate primele universități, acestea nu dispuneau de clădiri oficiale proprii care să adăpostească săli de curs. Prin urmare actul de învățământ se desfășura în biserici, unde participanții se reuneau. Așadar, robele serveau scopului de-a ține de cald cursanților care, altfel, ar fi dârdâit în friguroasele edificii bisericești medievale.
Cea mai timpurie normare a robei academice a avut loc ca o consecință a edictului dat de Stephen Langton în 1222, în cadrul Consiliului de la Oxford, unde s-a proclamat ca toți membrii clerului sa îmbrace o cappa clausa (n.r. o capă închisă în partea din față). În scurt timp, aceasta a fost regândită ca marcă a universitarilor, în condițiile în care unele universități avangardiste creaseră un precedent prin adoptarea robelor din motivele sus menționate, în timp ce clerul renunțase la frecvența cu care obișnuise să le poarte. Pe această cale, începând cu 1321, robele au devenit emblematice pentru licențiați, masteranzi și absolvenți ai doctoratului, odată cu dispoziția dată în această direcție de către Universitatea din Coimbra.
Treptat, de-a lungul timpului, modelul robei a suferit modificări adaptate la confort, păstrându-se, totuși, simplitatea și sobrietatea inspirată de negru.
În ceea ce privește toca academică, unii istorici sunt de părere că aceasta descinde din “birretum” (n.r. bereta triunghiulară purtată de clerul catolic roman, devenită obligatorie printre aceștia din 1311).
Începând cu secolul al XV-lea, toca a fost inclusă în ținuta standard a școlarilor, versiunea inițială a acesteia fiind decorată cu broderii.
Ulterior, la unele universități, toca se identifica într-un fel cu dobândirea unui titlu, de maestru sau doctor, așa cum explică și istoricul francez Jacques Le Goff:
Odată trecut examenul, candidatul devenea licențiat, cu toate că titlul pe care-l obținea era de <<doctor>>, urmând a preda ca profesor. Pe calea aceasta, el prelua public rolul de dascăl universitar. Apoi, arhidiaconul îi atribuia, îi transmitea cu solemnitate permisiunea de a preda, laolaltă cu însemnele corespunzătoare funcției pe care o căpăta oficial: un scaun profesoral, o carte deschisă, un inel de aur și toca academică.
Tradiția azvârlirii tocilor odată cu încheierea festivității de absolvire își are obârșia relativ în contemporaneitate. Primul gest de acest tip a fost înregistrat în 1912 la Academia Navală din Annapolis, Maryland, gest care a atras controverse cu privire la motivele care l-au generat, răspunsul unanim acceptat fiind decizia Academiei de a le preda absolvenților șepcile de ofițeri chiar la momentul ceremoniei. Astfel, azvârlirea cu pricina avea rolul de-a sublinia tranziția acestora de la elevi la ofițeri prin înlocuirea șepcilor inițiale specifice statutului de aspirant cu cele de ofițer. Din nefericire, nu s-a putut stabili cu precizie ce anume a izbutit să propage acest gest de inspirație momentană devenit practică populară într-un timp atât de scurt.
Va să zică, de la bisericile și abațiile medievale unde stilul vestimentar reprezenta, mai mult sau mai puțin, trendul european, la liceele moderne unde acele veșminte, fără doar și poate, nu își au locul, cu excepția unor ceremonii, roba și toca continuă să denote desăvârșire intelectuală.
