Până în secolul 16, călugării și țăranii, deopotrivă, pribegeau prin izolata Pustertal, o vale din Alpi, între Austria și Italia. Prin această vale străjuită de Alpii Tirolieni înghețați, aceștia căutau cuiburile păianjenilor și ale omizilor, din care adunau cu grijă materialul transparent. Mătasea adunată avea să fie transformată în pânză delicată, fundația pentru numeroase portrete de sfinți și peisaje vaste.
Pictura pe pânza de păianjen – un meșteșug țărănesc născut în Alpii Tirolieni -, a devenit o formă de artă uitată, cu mai puțin de 100 de picturi cunoscute în ziua de astăzi.
Deși în medie au mărimea unei cărți poștale, picturile pe pânza de păianjen presupuneau un proces de realizare extrem de complex. Artiștii trebuiau să adune pânzele de păianjen, să le formeze în straturi și să le întindă, fără să se rupă, peste un șablon oval. Pictura era realizată cu o pană specială de sitar, cu vârf fin. Picturile erau realizate cu cerneală indiană, acuarelă, chiar și imprimări.
“Când am observat pânza de păianjen de pe coperta mapei în care erau picturile, mă așteptam ca în interior să fie ceva relativ întunecat și macabru”, spune Jason Nargis, bibliotecarul Universității Northwestern care are grijă de colecțiile speciale. Biblioteca de Colecții Speciale Charles Deering McCornick deține patru dintre cele aproximativ 100 de picturi. “Însă am descoperit niște frumoase picturi simple, luminoase, pline de speranță.”
Primele exemplare de pictură pe pânza de păianjen aveau să atârne în ferestrele bisericilor și ale mănăstirilor. Artiștii căutau să-și exprime devotamentul spiritual și răbdarea interminabilă, prin desăvârșirea tehnicii de a realiza artă cu cea mai dificilă de realizat pânză imaginabila. Inna Cassirer scria în ediția din 1956 a revistei Natural History: “Cu cât era mai fragilă pictura realizată, cu atât era mai apreciată și lăudata”.
Adițional, artiștii erau atrași de efectul transparent al pânzei de păianjen. Când picturile sunt expuse la lumină din spate, imaginile sunt nuanțate de o strălucire diafană. “Farmecul picturilor se datorează, în parte, faptului că zonele de fundal sunt lăsate nepictate, astfel încât figura pictată pare că plutește într-o ceață străvezie,” observă Cassirer.
După un timp, picturile realizate prin acest procedeu au devenit un obiect de înfrumusețare comun în casele oamenilor obișnuiți. Adesea, picturile înfățișau peisaje pastorale, ducese, regi și scene militare din secolele 19 și 20.
Pânza optimă pentru picturi era regăsită cu precădere la anumite specii de omizi și păianjeni. Se căuta pânza cea mai densă și mai fină. Se spune că artiștii din Alpii Tirolieni apreciau mai ales pânzele produse de micuța molie pătata gri-cenușie Yponomeuta evonymella și pe cele produse de păianjenii tunelieri din familia Agelenidae, pentru elasticitate și rezistență. Cu toate acestea, pânzele produse de păianjenul comun de casă Tegenaria domestica erau de asemenea o bună sursă de materie primă. Unele pânze de păianjen aveau chiar și mult peste jumătate de metru.
Pânzele de păianjen erau adunate din iarbă, de pe crengile copacilor și din ungherele podurilor caselor. Firele de pânza măsurau între o fracțiune de micron până la trei microni, ceea ce pare minuscul în comparație cu firul unui vierme de mătase, care are între 13 și 26 de microni. Fragilitatea materialului făcea întinderea pânzei fără sî se rupă foarte dificilă. Mici bucăți de materiale străine de asemenea rămâneau captive în pânzî și interferau cu transparența pânzei.
Pentru a depăși aceste provocări, artiștii curățau mai întâi pânza, o întindeau peste un șablon și îi aplicau un strat de lapte diluat, pentru a adăuga fermitate. Johann Burgman, unul dintre cei mai prolifici artiști în pânza de păianjen ai sfârșitului anilor 1700, începutul anilor 1800, a descoperit că dacă înmuia nuci în apa pe care o folosea pentru picturi, apa extrăgea uleiuri care ajutau la transferul de culoare pe mediul delicat pe care se picta.
Majoritatea picturilor erau create cu acuarelă opacă, adică acuarele bazate pe pigment alb. Părul, ochii, florile și fundele erau toate desenate cu foarte mare precizie. Picturile la care s-a folosit cerneală de India conțin linii și detalii atât de fine, încât privitorii adesea confundă minusculele linii ale pensulei cu cele ale liniilor lăsate de creion, sau pix. Însă folosirea unui creion ar fi rupt materialul – ajunge să împingi puțin cu degetul ca să distrugi în totalitate o pictură pe pânza de păianjen.
Artiștii adesea alegeau să lase secțiuni de fundal nepictate, sau să adauge un păianjen sau o insectă ascunsă într-un colț al picturii, pentru a sublinia de câtă îndemânare este nevoie pentru a lucra cu o astfel de țesătură delicată.
Pe lângă folosirea de cerneală indiană și de acuarelă, unii artiști au și gravat pe pânza de păianjen, folosind plăcute de metal. Pânzele de păianjen puse în mai multe straturi au fost întinse peste o placă de metal înnegrită și apoi presată cu o greutate. Există numai șase astfel de gravuri pe pânza de păianjen.
După ce artistul Johann Burgman a murit, în 1825, producția de picturi pe pânza de păianjen a început să scadă, în Valea Puster. Au existat renașteri ale meșteșugului, de-atunci, însă foarte mici. O pictoriță din Tennessee, SUA, a început să practice pictura pe pânza de păianjen la sfârșitul anilor 1890, după ce a citit despre acest meșteșug, iar câteva dintre lucrările sale au fost donate după moartea ei Muzeului Istoriei Americane din Washington, D.C. În anii 1870, negustorii de tablouri Franz Unterberger și C. Czichna au readus practica picturii pe pânza de păianjen în Tirolul de Nord, Austria, comercializând picturi cu peisaje tiroliene ca suveniruri pentru turiști. Un călător care a vizitat magazinul lui Unterberger in 1930 a declarat că a observat șapte lucrări, unice, expuse. Artistul pe care îl angajase Unterberg pentru a produce picturi decedase de curând, luând cu sine în mormânt și secretul tehnicilor de pictură pe pânza de păianjen.
Dată fiind fragilitatea extremă a pânzei de păianjen, este cu adevărat remarcabil faptul că aceste picturi pe pânza de păianjen au reușit să supraviețuiască până acum, timp de sute de ani. Analiza continuă a acestor artefacte ce s-au păstrat deschide noi perspective asupra istoriei oamenilor care le-au creat și le-au folosit.
